Nic si Wil zarira la sfarsitul potecii un palat mare si nou, varuit in alb si albastru. La poarta palatului, care era mare si rosie, cu un lacat atasat de ea, patru paznici ai portii stateau pe sezlonguri si beau suc. Paznicii portii erau imbracati in straie de aur si argint, coiful armurii era sculptat din diamante, rubine si alte pietre pretioase.
Cat despre Roberto si Corbin, ei dara de un palat de culoare portocalie, tot, si turnurile, si caramida, si ferestrele. Acolo, gardienii portii erau niste oameni care stranutau si aveau alergii. Ei erau zece. De data asta erau imbracati in niste zdrente rupte si ude si erau plini de lacrimi pe obraz. De data asta ei stateau in grajdul cailor strangandu-le cacaul. Ei isi sopteau:
- Eu nu mai pot sa suport chinul acesta!
- Trebuie sa scapam imediat de aici.
- Eu ma gandesc lao evadare.
- Nu suntem platiti suficient!
- Of, ce urat miroase aici!
Roberto, care era atat de bun la suflet, se indrepta catre paznici si le grai:
- Saracii de voi, o sa incerc sa va ajut. O sa vorbesc cu imparatul.
Iar atunci un paznic zise:
- Nu poti sa faci asta pentru noi! Este prea politicos.
- Imparatul este prea bogat, adauga altul.
- Este cu mult mai nobil decat tine. Nu poti sa te arati in fata lui.
- Ei bine, nu sunt un las. E mai bine sa incerci inainte sa spui ca nu poti.
Si Roberto se indrepta catre poarte palatului care era, spre deosebire de tot palatul, alba ca si laptele.
Un gardian al portiistranuta p lacat, iar poarte se deschise imediat. Roberto pasi pe un covor rosu si intra intra intr-o in capere intunecata. Acolo se sprijini umpic de perete si vazu ca o caramida se misca. Se deschise un fel de tunel secret. In tunel erau niste scari. Roberto le urca incet.
- va urma-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu